10 copii cu nevoi speciale au facut “lecții”- ședințe de terapie prin metoda Feldenkrais- la București.
Povestea extrem de interesantă a vieții lui Moshe Feldenkrais, originea metodei terapeutice și legatura cu Anat Baniel (despre a cărei metodă am mai povestit la noi pe site) sunt foarte frumos redate într-un pasaj din publicația “Modalități de vindecare a creierului: Descoperiri remarcabile și vindecări de la granița neuroplasticității” (Penguin Publishing Group, o divizie a Penguin Random House LLC. Copyright © 2015), de Norman Doidge, a cărui traducere o puteți vedea mai jos.
Aici puteți găsi cartea: http://www.penguin.com/book/the-brains-way-of-healing-by-norman-doidge/9780670025503 și aici textul care fost tradus: http://www.salon.com/2015/03/02/she_will_dance_at_her_wedding_healing_the_girl_born_without_part_of_her_brain/
Iar aici sunt câteva poze de la ultimele sesiuni Feldenkrais din București:
“VA DANSA LA NUNTA EI!” VINDECAREA FETEI NĂSCUTE FĂRĂ O PARTE DIN CREIER
Originea metodei terapeutice a lui Moshe Feldenkrais pare mai degrabă un thriller de spionaj decât un pasaj din neuroștiință.
de Norman Doidge
Când Moshe Feldenkrais avea 14 ani, după ani de pogrom rusesc împotriva evreilor, s-a decis să pornească singur din Belarus în Palestina. Cu un pistol la cizmă, o carte de matematică în rucsac și fără vreun document sau act oficial, a mers pe jos și a îndurat temperaturi de minus 40 de grade în timp ce traversa granița rusească în iarna dintre 1918 – 1919. În timp ce străbătea sat după sat, alți copii evrei, intrigați de acțiunea lui, i s-au alăturat. La un moment dat, ca să supraviețuiască, grupul s-a alăturat unui circ ambulant, loc în care Moshe a învățat cum să sară și să aterizeze în siguranță – abilități pe care și le va perfecționa la un moment dat datorită judo-ului. Când a ajuns în Cracovia, deja 50 de copii i se alăturaseră în drumul său spre Palestina băiatului demn de admirație. Mai apoi, peste două sute de tineri au decis să îl urmeze. Într-un final, un număr de adulți s-au alăturat marșului copiilor prin centrul Europei până în Italia și Adriatica unde s-au îmbarcat pe un vas ce a ajuns în Palestina la sfârșitul verii lui 1919.
Ca mulți dintre cei nou veniți, Feldenkrais era lefter. S-a angajat muncitor și a dormit într-un cort. În 1923 a început cursurile de liceu și se întreținea ajutând colegi pe care alți tutori nu îi puteau ajuta; avea de tânăr abilitatea de a ajuta oameni să depășească obstacolele din procesul de învățare.
În anii ’20, arabii au atacat satele și orașele evreilor situate în Palestina sub Mandat Britanic. Vărul lui Feldenkrais, Fischel, s-a numărat printre cei uciși. Evreii le-au cerut britanicilor ori mai multă protecție, ori dreptul de a se apăra singuri – însă au fost refuzați.
Arabii îi atacau de regulă pe inamici cu cuțite, lovind de sus în gât sau plex. Mulți dintre evrei au fost uciși în timpul acestor atacuri. Feldenkrais încerca să îi învețe pe aceștia cum să blocheze o lovitură, apoi să apuce și să răsucească mâna atacatorului determinându-l să scape cuțitul. Dar elevii săi nu reușeau să își învingă reflexul neurologic natural de a ridica brațele pentru a-și proteja fața sau de a întoarce spatele loviturii. Deci în loc de a lupta împotriva acestor reacții spontane ale sistemului nervos, Feldenkrais a gândit o metodă de a le folosi. A inistat ca elevii săi, în momentul atacului, să își urmeze instinctul de a-și proteja fața, gândind apoi mișcarea într-o secvență utilă. El a fotografiat apoi oameni în timp ce erau atacați din diferite unghiuri și a creat o secvență de mișcări care să le transforme reacțiile spontane de frică într-o metodă eficientă de apărare. Aceasta a funcționat, devenind astfel punctul de plecare pentru toate abordările sale ulterioare în ce privește sistemul nervos: lucrează cu el, nu împotriva lui.
În 1929 a publicat “Jiu-Jitsu și Autoapărarea” în ebraică, prima dintre multele sale publicații despre lupta neînarmată. Acesta a devenit primul manual de autoaparare utilizat de forțele armate evreiești. În același an Feldenkrais s-a rănit la genunchi și, pe prioada de recuperare, a devenit fascinat de medicina minte-trup și de inconștient. A scris două capitole ale unei cărți intitulate “Autosugestia” care includea traducerea tratatului despre hipnoză al lui Emile Coue. În 1930 s-a mutat la Paris unde și-a luat diploma în inginerie și a început un doctorat în fizică sub îndrumarea lui Joliot-Curie (al cărui laborator a fost primul care a reușit scindarea unui atom de uraniu generând astfel un lanț de reacții chimice care eliberau cantități imense de energie ce au fost denumite ulterior energie nucleară).
Într-o zi în anul 1933, a auzit că Jigoro Kano, fondatorul judo-ului, era în Paris pentru o conferință. Kano era scund și fragil și fusese atacat deseori în tinerețe. Judo, un jujitsu modificat, îi învață pe practicanți să utilizeze forța adversarului pentru a-l dezechilibra și a-l arunca la pământ. Judo, care înseamnă “varianta blândă”, reprezenta în același timp o modalitate holistică de viață atât fizică cât și mentală. Feldenkrais i-a arătat lui Kano cartea sa despre lupta mână la mână.
“De unde știi de asta?” l-a întrebat Kano, arătându-i o poză cu metoda pe care gândise Feldenkrais pentru a utiliza refelxul nervos spontan al unei persoane de a se proteja.
“Eu am dezvoltat-o” a răspuns Feldenkrais.
“Nu te cred” a replicat Kano. Așa că Feldenkrais i-a cerut să îl atace cu un cuțit, iar Kano a facut-o. Cuțitul a zburat. Feldenkrais a devenit unul dintre primii europeni cu centură neagră și co-fondator al Clubului de Judo de la Paris.
…
Când a izbucnit războiul, Feldenkrais a fost rugat de către Joliot-Curie să ascundă secretele francezilor din domeniul atomic și “apa grea” din laboratorul său în favoarea britanicilor, ținăndu-le astfel departe de mâinile naziștilor. A scăpat de Gestapo, mai întâi mergând pe jos și șchiopătând cu un genunchi rănit grav la fotbal, până când a ajuns într-un port și s-a îmbarcat pe unul dintre ultimele vase care plecau din Franța. Ajuns în Anglia și fiind un reputat om de știință, a fost recrutat să lucreze pentru contraspoinajul britanic dezvoltând metode de a urmări submarinele naziste care amenințau Anglia.
În timpul războiului, a scris o carte care începea ca o meditație asupra operei lui Freud pe care Feldenkrais îl respecta profund; spre deosebire de mulți clinicieni ai epocii, Freud a subliniat modalitatea în care mintea și trupul se influențează unul pe celălalt. Însa, așa cum a afirmat Feldenkrais în “Trup și Comportament Matur”, terapiile lui Freud se concentrau puțin pe modalitatea în care anxietatea și alte emoții sunt exprimate prin intermediul posturilor și al trupului. Feldenkrais credea că nu există experiențe pur fizice (sau mentale): “Ideea de doua vieți, somatică și fizică… este mai presus de însăși a sa utilitate.” Creierul este întotdeauna “întruchipat” iar experiențele noastre subiective au întotdeauna o componenta trupească precum toate așa numitele experiențe trupești au o componentă mentală.
El a dezvoltat o metodă care integrează rolul conștientizării mentalului, al funcționării creierului și al trupului de a se vindeca singur, apoi restul. Una dintre contribuțiile sale majore a fost să înțeleagă că în cazul unei răni sau al unei afecțiuni, acele zone din creier care procesează mișcarea și senzațiile în trup devin neutilizate, fiind risipite în creierul utilizat sau nu. Zonele de procesare ale creierului își pierd abilitatea să decodeze detalii fine devenind astfel “nediferențiate” din cauza neutilizării. Realizând mișcări delicate de care era perfect conștient, Feldenkrais și-a dat seama că poate să “re-diferențieze” zonele de procesare ale creierului îmbunătățindu-i astfel radical funcționarea.
Când războiul s-a încheiat, Feldenkrais a aflat că aproape toate rudele sale fuseseră omorâte de către naziști. Din fericire, părinții și sora sa supraviețuiseră. Și-a terminat doctoratul și a absolvit. Însă la întoarcerea în Franța, a aflat că naziști, împreuna cu un coleg francez și unul japonez de judo, îl excluseseră din funcția de membru cofondator al clubului din cauză că era evreu. Așa că s-a stabilit la Londra unde și-a continuat invențiile, a scris încă o publicație despre judo denumită “Higher Judo” și a început lucrul la o altă carte, “Eu-ul Potent”, în care și-a expus metodele de vindecare pe care le utiliza acum pentru a-și ajuta colegii din domeniul științei cât și prietenii. Ca fizician, i-a întălnit pe cei mai mari: Albert Einstein, Niels Bohr, Enrico Fermi și Werner Heisenberg. A început să îl macine profund dilema: să continue munca în fizică nucleară sau să meargă pe calea vindecării? A ales vindecarea. Mama sa spunea glumind: “Ar fi putut să aibă un Premiu Nobel în fizică, însă a ales să fie maseur.”
…
O fată fără o parte a creierului
Abordarea lui Feldenkrais poate schimba radical chiar și viața cuiva care s-a născut cu o parte a creierului lipsă, facilitând diferențierea în zonele existente ale creierului. Elizabeth, pe care am intervievat-o, s-a născut cu o treime din cerebel lipsă, o zonă a creierului care ajută la coordonarea și controlul mișcărilor prin echilibru și atenție. Fără cerebel, cineva are dificultăți în a controla aceste funcții mentale. Cerebelul, care înseamnă “creierul mic” în latină, are dimensiunea unei piersici și este ascuns sub emisfera cerebrală spre partea din spate a creierului. Deși ocupă doar aproximativ 10% din volumul creierului, conține aproape 80% din neuroni. Denumirea afecțiunii de care suferea Elizabeth este hipoplazie cerebelara și nu există tratament care să intervină în cursul bolii.
Pe când era însărcinată, mama lui Elizabeth a simțit că ceva nu este în regulă pentru ca fătul nu se prea mișca. Când s-a născut, Elizabeth nu își mișca ochii și privea cu fiecare în altă parte. La o lună, nu prea urmărea cu privirea. Părinții săi erau îngrijorați că Elizabeth nu va putea sa aibă o vedere normală. Pe măsură ce se dezvolta, devenea tot mai clar că are o problemă cu tonusul muscular. Uneori membrele sale erau foarte moi, fără tonus muscular aproape deloc, însă alteori avea prea multă tensiune fiind “spastică”, incapabilă să facă vreo mișcare volutară. Începuse să facă fizioterapie convențională și terapie ocupațională, însă tratamentul era mult prea dureros.
Când avea patru luni, un reputat medic neurolog i-a testat activitatea electrică a creierului. Acesta le-a spus părinților: “creierul nu s-a mai dezvoltat de la naștere și nu există nici un motiv care să ne facă să credem că va începe să se dezvolte.” Cei mai mulți dintre copiii cu astfel de afecțiuni prezintă dizabilități care persistă și se credea că cerebelul are o plasticitate limitată. Medicul le-a mai spus părinților că afecțiunea de care suferea Elizabeth era similară cu paralizia cerebrală, prezicând că aceasta nu va reuși niciodata să se ridice, va suferi de incontinență și va trebui să fie instituționalizată. Mama acesteia a povestit mai apoi:.”Îmi amintesc când ne-a spus: <Lucrul cel mai bun la care puteți spera este o stare retard profund>.” Medicii care au văzut-o pe Elizabeth au descris astfel foarte precis experiența lor cu copii care au urmat tratament convențional – singurul tratement pe care îl cunoșteau.
În ciuda diagnosticului, părinții au continuat să caute ajutor. Într-o zi, un prieten chirurg ortoped care cunoștea activitățile lui Fekdenkrais, le-a spus: “Omul ăsta poate face lucruri pe care alții nu le fac.” Când au aflat că Feldenkrais venea din Israel într-unul din orașele din apropiere pentru a pregăti terapeuți – una dintre activitățile sale principale în anii ’70 – părinții si-au făcut o programare.
Când Feldenkrais a văzut-o prima dată pe Elizabeth, aceasta avea 13 luni și nu se putea târi (nici măcar ușor pe stomac cum fac bebelușii înainte de a reuși să se târască). Reușea să facă voluntar o singură mișcare: să se rostogolească. La prima sesiune în care Feldekrais i-a stabilit diagnosticul, copilul nu s-a putut opri din plâns. Făcuse deja multă terapie cu practicanți care încercaseră să o determine să facă lucruri pe care, din punct de vedere al dezvoltării, nu era pregătită să le facă.
Potrivit lui Fekdenkrais, aceste încercări de a ignora stadiile de dezvoltare reprezentau o eroare imensă întrucât nimeni nu a învățat vreodată să meargă mergând. Sunt necesare alte abilități înainte ca un copil să poată merge – abilități la care un adult nici nu se gândește sau pe care nu își amintește că le-a deprins vreodată – cum ar fi capacitatea de a-ți arcui spatele și a-ți ridica capul. Abia atunci când acestea sunt deprinse, copilul va începe să meargă spontan. Feldenkrais a observat ca Elizabeth nu putea sta confortabil pe burtă, iar atunci când o făcea, nu își ridica deloc capul.
A mai observat că întreaga parte stângă era complet spastică lucru care făcea ca membrele să fie rigide. Gâtul îi era extrem de încordat iar asta îi producea durere. Faptul că întreaga parte stângă era spastică indica faptul că harta creierului care deprezenta această parte era nediferențiată, în loc să prezinte sute de zone care să priceseze diferite tipuri de mișcări.
Feldekrais a atins-o întotdeauna foarte încet , pe tendonul lui Ahile, iar Elizabeth era atât de speriată încât el și-a dat seama că înainte de toate trebuie să facă ceva pentru a-i ușura durerea: trebuia să îi reseteze creierul altfel acesta nu ar fi fost deschis pentru învățare.
“Dupa ce Moshe a examinat-o”, își amintea tatăl el, “mi-a spus: <Are o problemă iar eu o pot ajuta.> Nu era timid. Soția mea i-a cerut să explice, iar el a atins piciorul fiicei noastre și l-a îndoit în dreptul gleznei, apoi mi-a luat un deget și mi-a spus: <Atinge asta>, așa încât să simt nodul de mușchi, adăugând: <Nu se poate târî pentru că o doare atunci când îndoaie piciorul. Dacă îi atenuăm tensiunea musculară, veți vedea că o va putea face. Iar pe măsură ce facem asta, întreaga sa condiție se va schimba.> Însă tehnica sa nu presupunea masarea zonelor tensionate ci mai degrabă mișcarea foarte delicată și lentă a trupului în așa fel încât ea să simtă, iar el să poată trimite astfel semnale către creier pentru a-l determina să înceteze să transmită muschilor să se contracte. Fizicianul devenit vindecător și-a dat seama cum să folosească mișcarea și conștinetizarea acesteia așa încât să oprească un buton din creier. Și s-a întâmplat așa cum a explixat – la o zi sau două după asta, Elizabeth se târa pe burtă.” Curând a început să se târască cu totul.
Data următoare când Feldenkrais a văzut-o pe Elizabeth, unul dintre studenții săi, Anat Baniel, s-a întâmplat să se afle acolo. Feldenkraisr a întrebat-o pe Baniel dacă o deranjează să o țină pe Elizabeth în timpul terapiei. A început să o atingă delicat învățând-o să diferențieze mișcări foarte simple. Elizabeth a devenit curioasă, atentă, fericită.
Feldenkrais a început să îi miște delicat capul în față și în spate, extrem de lent și ușor, pentru a-i alungi șira spinării. De regulă, găsea că această mișcare produce o arcuire naturală a spatelui care face ca pelvisul să se ducă înainte – reacție care se întâmplă de obicei atunci când o persoană este în picioare. Deseori, atunci când lucra cu copii cu paralizie cerebrală sau care nu pot merge, folosea această tehnică pentru a implica pelvisul, astfel încât să se miște din reflex. Însă atunci când a încercat cu Elizabeth, Baniel nu a simțit nicio mișcare. Pelvisul său era inert în poala lui Baniel. Așa ca Baniel a decis ca atunci când Feldenkrais trăgea, ea împingea ușor pelvisul lui Elizabeth.
Brusc a început să se simtă mișcare în șira spinării și trupul spastic, blocat și inert al lui Elizabeth. Îi mișcau ușor șira spinării întruna. Mai apoi, au încercat variații subtile ale mișcării.
La finalul sesiunii, Baniel i-a dat-o pe Elizabeth înapoi tatălui său. Când se afla în brațele acestuie, Elizabeth cadea de regula pe spate neputând să își controleze capul. Însă de data aceasta, ea și-a arcuit spatele, și-a dat capul pe spate și înapoi făcând asta întruna. Mișcările subtile ale gâtului și șirei spinării pe care Feldenakrais și Baniel le făceau treziseră ideea acestei mișcări și o transmiseseră creierului. Acum Elizabeth își mișca voluntar mușchii masivi ai spatelui, fiind încântată de această mișcare.
Cu toate acestea, existau încă multe motive de îngrijorare: Elizabeth avea un grad sever de dizabilitate, purtând un diagnostic serios. Feldenkrais își dădea seama că părinții lui Elizabeth sunt îngrijorați în legătură cu viitorul ei. El nu vorbea prea mult când se vedeau. El judeca însă un creier nu după stadiul dezvoltării unii copil, ci după cum acesta putea învăța cu ajutorul stimulării potrivite acelui stadiu. “Este o fată deșteaptă,” a spus “Va dansa la nunta ei.”
Feldenkrais s-a întors în Israel. În următorii ani, părinții lui Elizabeth au făcut eforturi extreme ca aceasta să ajungă sa fie văzută de către el. O aduceau la ședințe de terapie în camere de hotel de câte ori Feldenkrais ajungea în Statele Unite sau Canada, au mers în Israel de trei ori, pentru sesiuni zilnice de doua până la patru săptămâni, în biroul lui Feldenkrais. Între aceste ședinte intensive, Elizabeth își consolida reușitele prin activităti zilnice.
Când Feldenkrais avea 77 de ani, s-a îmbolnăvit când călătorea într-un orășel mic din Elveția. Și-a pierdut cunoștința, iar medicii au descoperit că are o hemoragie intracraniană. O cantitate de sânge se acumulase într-una dintre membranele care protejeaza creierul, cât și în creier, generând presiune și punându-l în pericol. Din păcate singurul neurochirurg din oraș era plecat în acel weekend, prin urmare o operație care să elibereze presiunea cauzată de scurgerea “subdurală” a fost amânată.
Colegii lui Feldenkrais au concluzionat că nenumăratele lovituri și căzături de la judo l-au facut vulnerabil pentru aceasta afecțiune. S-a refăcut în Franța însă, poate din cauza faptului ca operația a fost amânată, creierul a avut de suferit. Curând însă, el început să predea din nou ceea ce numea lecții de “integrare funcțională”. Simțind că timpul îi este limitat, a continuat să predea cât de mult a putut, sperând să transmită echipei sale cât mai mult dintre ultimele sale idei.
Întors în Israel, el a suferit un atac cerebral care i-a afectat vorbirea. Studenții săi îi făceau zilnic maestrului lecții de Integrare Funcțională. Aflat acum spre 80 de ani și bolnav, a început să trimită tot mai mulți dintre copiii care veneau la el la cabinet către Baniel. Aceasta a preluat gradual înfrijirea lui Elizabeth vizitând-o pentru perioade de câte trei săptâmâni de terapie zilnică. Elizabeth a văzut-o din când în când timp ce mai mulți ani, iar starea sănătății sale a progresat.
Astăzi, Elizabeth are 30 și ceva de ani și are doua diplome. Este măruntă și are o voce dulce. Merge și se miscă cu atâta ușurință încât nimeni nu s-ar gândi ca era pe vremuri destinată unui scaun cu rotile, cu retard mental sever și insituționalizată. “Moshe”, mi-a spus, “i-a spus tatălui meu: <Când va avea 18 ani, nimeni nu va ști nimic din trecut.>” Elizabeth își amintește “frânturi” din vizitele în Israel “și mi-l amintesc oarecum pe Moshe, parul cărunt, bluza albastră și fumul din încăpere” – Feldenkrais fuma în timpul ședințelor – “mi-l amintesc șoptindu-mi în ureche și calmându-mă”.
Cele doua diplome ale sale sunt de la două universități importante: are un master în studii Iudaice; apoi, dorind ceva mai practic, Elizabeth a făcut un master în asistență socială și și-a obținut licența. Are încă unele simptome reziduale ale hipoplaziei cerebelare. Are o dizabilitate minoră de învățare a numerelor, deci matematica și știința sunt dificile pentru ea. Însă altfel îi place să învețe fiind o cititoare înflăcarată- a citit tot Shakespeare, mare parte din Tolstoi și mulți alți clasici. Astăzi conduce o afacere mică și are o căsnicie fericită.
Și da, a dansat la nunta ei.